În timp ce-l adorm seara pe Matei îmi trec prin minte o grămadă de chestii… Adesea, îmi fuge gândul și la Diana, la vorba ei caldă, la mișcările corpului ei atât de pline de viață, la povețele ei. Invariabil, scutur din cap (metaforic) și-mi zic, nu se poate, nu pot concepe că nu mai e! În ultima vreme, n-am mai avut feeling-ul ăsta de revoltă. Am acceptat, am înțeles că Diana ne veghează de Sus și chiar mă întreb uneori “Oare Diana mă vede acum?” Aseară, la fel, mi-am amintit de sufletul vanilat. M-am gândit de multe ori să scriu și eu despre cum era ea, despre ce a însemnat Diana în viața mea, pentru că am citit multe texte care m-au făcut să tresalt și să o cunosc un pic mai bine, prin ochii autorului… Era, cumva, terapeutic. Acum îmi dau seama că mi-a fost tare greu să scriu despre ea la trecut și, cel mai greu, să sap adânc în amintiri… pentru că am multe amintiri deosebite cu Diana!
Aseară, în timp ce-l adormeam pe Matei, cuvintele deveneau propoziții, iar textul se scria în mintea mea. Nu mă puteam opri și am știut că TREBUIE să o cunoașteți pe Diana, așa cum am simțit-o eu: un copil, o femeie, un suflet cald și bun.
Îmi aduc aminte și acum prima zi în care am făcut cunoștință. Era vară, se împlinea aproape un an de când lucram la site-ul Unica, iar Diana fusese cooptată în echipă. În prima ei zi, eu nu am fost prezentă. Știu că mă gândisem “Pfoai, cum o fi fata nouă??” A doua zi de dimineață ajung la birou și văd o tipă total diferită de cum mi-o imaginasem! Diana era îmbracată într-o rochie gri petrol (cum ar spune ea, eu i-as zice doar gri :P), din bumbac, lungă până în pământ (sau maxi :P). Singurul accesoriu ce-l purta era o floare mare, roz bonbon, prinsă după ureche în ACEL PĂĂĂR negru ca abanosul, lung până la mijloc. Evident că primul meu gând a fost “Oaaau”, iar al doilea “O purta sutien?” (Noi, femeile, tare ne mai place să analizăm! :)) ) Mă gândeam că o fi vreo tipă sexy-cool, dar a doua zi Diana a purtat ceva lejer și mi-am dat seama că stilul ei e cameleonic, în funcție de starea ei de spirit. Puteai să-ți dai seama ce e în sufletul ei după cum era îmbrăcată. Era pestriță, schimbătoare, n-o puteai eticheta, n-o puteai uita… Nu era genul de om căruia să-i strângi mâna, dar în secunda doi să-i uiți numele. Tocmai de aceea mi-a rămas bine întipărit în minte modul în care am cunoscut-o.
Țin minte și acum cum mi-a întins mână rapid, viguros și m-a strâns tare, ca-ntr-o menghină. Printre primele lucruri pe care mi le-a spus a fost faptul că ea e blondă. “…dar blondul nu mă reprezintă, eu în mintea mea mă văd brunetă” și s-a bucurat tare când m-am mirat teribil că ea la origini e blondă, pentru că nici mie nu mi se părea că ar fi purtătoare de cosițe aurii pe sub negrul acela albăstrui (marca Loreal la acea vreme)… De vină să fie tenul măsliniu sau poate atitudinea înflăcărată? Oricum, până la pauza de prânz eram cele mai bune prietene… Când mi-a și spus că se bucură enorm că fac parte din echipă pentru că are nevoie de cineva cu care să poate vorbi despre ORICE (Apoi Silvia also joined the club :P) Și am vorbit cîte-n lună și-n stele… În fond, stăteam 10 ore pe zi la muncă… Diana își lua treaba foarte în serios, dar, ca și mine, nu putea da Ignore la aspectele personale o zi întreagă!
Timp de un an de zile am fost confidente, am mâncat împreună, am mers cu metroul, am dormit în același pat în team building, am sărit pe ritmurile Voltaj, m-a dus la solar, a insistat să-mi cumpăr ochelari de soare (eu aveam un pitic că nu-mi stă bine cu nicio pereche, dar a ales ea ceva potrivit pentru mine). Am ajuns să țin enorm la Diana din o mie și-una de motive.
Diana era atât de veselă, directă, plină de viață și îi plăcea să te sfătuiască… Chiar făcea efortul de a aduce ceva bun în viața ta! Dacă eram tristă, avea Diana așa un fler de a alunga gândurile negre din capul meu! Într-un moment foarte trist din viața mea, când nimeni nu mă putea alina, ea a fost singura care mi-a putut deschide ochii asupra părții pline a paharului! În altă zi, mi-a conturat sprâncenele spunându-mi că mi le-am pensat prea mult și-mi strică fizionomia. M-a asigurat că dacă le las să creasca și le conturez cum trebuie voi fi uimită de rezultat… și mare dreptate a avut! Alteori mă sfătuia cum să fiu mai eficientă în munca mea. O admiram teribil pentru viteza cu care tasta și termina de scris un articol… Iar când îl citeam, rămâneam uimită de stilul ei, de epitetele folosite (izvorâte din pasiunea ei pentru modă și frumusețe), de comparații și modul ușor nonconformist cu care se adresa cititoarelor. Era un stil care te prindea ca-ntr-o vrajă. Nu puteai să începi să citești un articol de-al ei și să nu-l termini!
Eu și Diana eram diferite în multe privințe și ne minunam una de alta mai tot timpul. Se vedea cu ochiul liber, ea era exuberantă, cu un râs puternic, molipsitor, iar eu liniștită și inocentă. De exemplu, se mira că eu nu mă cert cu iubitul sau că păstrez distanța față de el și nu mă preocup de ce mănâncă, cum se îmbracă.. Ea avea o atitudine mult mai grijulie în dragoste, lucru pe care eu la rândul meu îl admiram la ea, dar nu-l înțelegeam pe deplin. Țin minte și acum cum bătea frenetic ecranul telefonului chatuind cu iubitul de atunci, în timp ce eu trimiteam maxim două sms-uri pe zi :)) Între noi a fost mereu un schimb de experiență tare interesant și cu siguranță am învățat multe de la Diana. Iar povețele ei rămân și astăzi cu mine : “Lasă puiul shanghai și mănâncă și tu o ciorbă ca lumea”, “Nu mai fuma”, “Roagă-te la Dumnezeu”… și cîte și mai câte. Vorbe pe care le-am apreciat, pe unele le-am ascultat, pe altele nu, dar Diana nu se supăra. Era ca o mamă, care te învață de bine, dar care nu-ți poartă pică dacă nu vezi și faci lucrurile ca ea. O adoram pentru asta!
Un an a trecut iar eu am primit o altă ofertă de job. Diana a fost prima persoană căreia i-am spus în ce impas mă aflu, iar ea m-a sfătuit sincer, echidistant, deși știu că bine nu-i părea că voi părăsi echipa. După ce am plecat, am încercat să păstrăm legătura, dar din păcate toate discuțiile noastre s-au petrecut în mediu virtual. Când am rămas însărcinată am făcut un drum până în redacție să le mai văd pe fete. Toată lumea era șocată de vestea că aștept un bebe. Îmi aduc, însă, aminte cum Diana m-a luat strâns în brațe și m-a felicitat, făcându-mă să mă simt mai puțin ciudat. Știu că i-am zis că aș vrea să ne mai vedem, dar ea poate un pic dur, mi-a spus că n-o să mai fie posibil, că așa e în viață, invariabil te iei cu una cu alta, iar unele lucruri rămân în urmă și e ok să fie așa. Atunci am simțit vorbele ei ca pe un fior rece, dar mai apoi am înțeles că era pur și simplu realistă. Și pe Diana viața a purtat-o peste mări și țări și sunt sigură că ne-ar spune același lucru, că Trecerea ei a fost ceva firesc și că nu-i nevoie să ne revoltăm. Eu am acceptat și m-am liniștit cumva. Îmi rămân imaginea părului ei mereu în mișcare, modul în care și-l înfășura în creștetul capului când se apuca de scris, senzația îmbrățișării sale apăsate, imprimeul Hello Kitty de pe pijamaua ascunsă sub un pulover și cuvintele ei calde, rostite sau scrise pentru eternitate.
Ps. Recent am achiziționat o carte lansată post mortem cu scrieri minunate semnate “Cu drag, D” , o colecție vanilată de cuvinte dulci cu puțin piper, care te vor face să râzi sau să zâmbești amar în colțul gurii, dar și să plângi! Iar poeziile scrise de Diana, din ultima parte a cărții, m-au fermecat total, neștiind despre Diana că, pe lângă un jurnalist și blogger talentat, ea a fost și un poet de senzație! Mai multe detalii despre carte găsiți aici: Diana cu Vanilie – The Book!
Speak Your Mind